Eram copil pe-atuncea…

Aveam 10 ani. Jucam fotbal în spatele blocului și începusem să mă uit cu tata la meciuri de fotbal și handbal. Tata ținea cu Dinamo, dar mie nu prea mi-era clar care-i treaba cu echipele de fotbal și dragostea pentru culori. El „primise” pasiunea asta de la bunicul meu, o bună perioadă milițian, retras însă din activitate când i s-a cerut să execute ordine pe care le considera dezonorante. Deși ținea cu Dinamo, n-a încercat niciodată să-mi bage asta pe gât și îl apreciez enorm pentru asta. Reușise totuși să-mi inspire o oarecare atracție față de armată (lucra ca civil într-o unitate militară).

EXTAZUL

Anul era 2000, o zi de sâmbătă. La televizor, Steaua – Dinamo. Îmi zisese tata că e „derby”, că e rivalitate între echipa Armatei și echipa Ministerului de Interne (Poliția, după înțelegerea mea). Nu pricepeam mare lucru din rivalitatea asta, iar jocului de fotbal abia îi deprindeam regulamentul. Și totuși…am văzut Steaua pe teren…am văzut Armata Ultra cântând și sărind…am văzut roșu și albastru…și am rămas fermecat! Ca să mai adauge ceva la starea mea de extaz, meciul s-a terminat 4-1, iar pe mine tocmai mă prinsese “microbul” – zburam cu stelele! Au urmat primul fular cu Steaua luat din Aleea Castanilor, primul “Steaua” scris pe băncile școlii și mii de minute pline de emoție în fața televizorului.

Steaua 4–1 Dinamo, 19 August 2000

10 ani mai târziu, prima dată în Ghencea. Aveam bilete la Nord, eu, câțiva prieteni din copilărie și alții din liceu. Am trecut de turnicheţi, am urcat scările și în fața mea s-a deschis o lume nouă, cu cântece, cu tobe și cu emoții pe care nu le simțisem niciodată din fața televizorului. Steaua învingea cu 2-0 pe Craiova, iar eu adaugăm o nouă etapa în viață mea de stelist. Am continuat să vin la stadion cu o bucurie unică după care tânjeam toată săptămână – ziua de meci cu emoții, ziua următoare, la școală, răgușit. N-am făcut niciodată parte din vreo brigada din galerie. I-am apreciat enorm pe băieții care făceau atâtea sacrificii pentru Steaua, dar eu nu mă mulam pe stilul lor de viață – veneam totuși la stadion, lângă Steaua.

Prosport (16 Mai 2010): „Suporterii au avut de
treabă și au rostit aceleași scandări, G. B. a
fost atât de înjurat, încât a fost nevoit să-și închidă geamul de
la lojă, chiar dacă la început luase totul în glumă și chiar scanda
și el amuzat: „Pleacă din Ghencea, Becali, pleacă din Ghencea!”
Sport.ro (16 Mai 2010): „Peluza SUD a continuat protestele non-stop!”

ÎNDOIALA

Ceea ce credeam atunci că e Steaua (ca majoritatea suporterilor steliști, nu știam de manevrele ciobanului) avea rezultate bune, avea vizibilitate în Europa, juca de acum pe Arena Națională și aducea multă lume la stadion (multă lume, oameni puțini). Ciobanul era în plina glorie: schimba jucători după bunul plac, conducea totul ca un dictator și, mai presus de orice, nu arata nicio urmă de respect față de gloriile Stelei. Ușor-ușor am început să mă satur de cei care veneau în peluza să spargă semințe și să văd că începea un cântec de lângă gard, însă “murea” până spre finalul primului inel. La fel și de huiduieli când echipa pierdea, la fel și de plecarea de la stadion înainte de final, de câte ori echipa era condusă. Mă săturasem să văd că Steaua trăia prin performanțe, dar murea în spirit. Nu de asta mă îndrăgostisem pe când aveam 10 ani. Recunosc! Mi-am dorit că Steaua să pice în B, cumva, printr-o minune. Eram convins că or să se “cearnă” toți suporterii de rezultat, toți sămânţarii și, mai ales, ciobanul. Nu știam ce s-ar întâmplă apoi, dar știam asta: îmi doream un club curat, chiar cu prețul gloriei!

AGONIA

A ieșit la iveala furtul Stelei de către cioban, SUD-ul nu mai era prezent la meciurile de fotbal, iar peste fotbalul românesc (și așa aflat în moarte clinica) și peste Steaua, planau prea multe mizerii – vizitele mele la stadion s-au împuținat și, într-un final, s-au oprit undeva prin 2014. Îmi era lehamite de tot ce se întâmplase cu echipa mea de suflet, în special. Vreo 2-3 ani nu m-a mai interesat prea tare. Erau multe scandaluri, procese, situație incerta. Am rămas totuși atras în continuare de fotbal și de fenomenul Ultras. Am început să urmăresc AS47 ca sursă de informații despre situația Stelei. Am început să înțeleg mai multe, să văd sacrificiile uriașe făcute de toți cei care au rămas lângă Steaua și în 2017 am aflat că “Armata redeschide secția de fotbal – seniori”. Am mai avut nevoie de 2 ani de îndoieli, tatonări și follow pe Facebook că să mă întorc lângă echipă.

RENAȘTEREA – CE DOR MI-ERA DE STEAUA!

Discutam deja cu un prieten din liceu despre Steaua; deși el mergea încă la meciurile FCSB când eu renunțasem la Arena Națională, odată ce a deschis ochii, era aproape nelipsit la meciurile Stelei. Îmi povestea că băieții sunt la datorie, sute de oameni la meciuri din liga a 4-a, cântece, torţe, mirosul de pucioasă, tobe și steaguri…zilele de meci! N-am mai putut…m-am întors! Am revenit în 2019, la meciul cu Rapid2, câștigat cu 4-0. E și datoria mea ca Steaua să meargă mai departe; e și datoria mea ca alte generații de copii să descopere dragostea pentru ROȘU și ALBASTRU! ÎNAINTE STEAUA!

Steaua – Rapid II 4-0 (20 septembrie 2019). Golurile au fost marcate de Andrei Neagoe (36), Florin Răsdan (48), Robert Elek (61) și Valentin Niculae (76).

#spiritdeluptă

RADU – unul dintre cei mulți.