Povestea unui steag

După 30 de ani….

Să depănăm o filă de istorie, sunt un steag născut în 29 iunie 1989, am împlinit 30 de ani de existență… Ca orice copil cuminte și ascultător, îmi place să aud povestea primei mele apariţii.

Se făcea că într-o după-amiază toridă de iunie, doi băieţi luau la picior celebrele ,,rute subterane” ale anului ’89…Lipscani şi Covaci…doua uliţe din buricul târgului. Tocmai fusese ziua unuia dintre ei. Împlinise 18 ani și, din banii primiţi de la părinţi, de majorat, după ce a cinstit colegii de liceu în vechea berărie Gambrinus, a purces să caute pânză de steag. Au găsit undeva, într-un colt de Lipscani, un ditamai magazinul de stofe. Pânză de steag nu au găsit, dar au dat peste ceva mult mai bun: materialul care a făcut ca și astăzi, după 30 de ani, îmbătrânit de timp și, mai ales, de atâta spălat, să reziste. Au luat două bucăți de material, una roşie 1,5m x 1 m și una albastră 1,5m x 1 m. Banii erau cam la limită, dar, căutând prin buzunare, au reuşit să mai adune și pentru 6 m de franjuri. Ce bucuroşi au fost! Au alergat spre casă. Mama unuia dintre ei a unit cele două fâșii de pânză…,cealaltă mamă a cusut toată noaptea la ceea ce m-a făcut atât de deosebit și unic între toate steagurile de atunci și până acum.

STEMA STELEI 0.75m x 0.60m. O noapte întreaga s-a cusut la mine, cu o noapte înaintea meciului de cupă; fâşie cu fâşie. Stema a fost compusă din fâșii de pânză suprapuse, blazonul galben peste care urmează dungile, literele și S-T-E-A-U-A.

Era noaptea de 28 iunie 1989, noaptea în care m-am născut eu: STEAGUL, mândru de culorile mele, de stema mea și, mai ales, de franjurii mei unici. Și uite aşa a trecut noaptea.

Nici nu se crăpase bine de ziuă când băieţii m-au împăturit cu grija, m-au băgat într-o traistă militară de merinde și au plecat spre gară. Era ziua cea mare, prima mea zi, ziua meciului! Doi tineri de 18 ani s-au strecurat în gară printre călătorii ce stăteau și priveau ca la urs defilarea galeriei steliste ce se îmbarca în tren. Luaseră bilete de la agenţie și aveau locuri rezervate. Păşeau pe lângă tren, privind cum galeria Stelei se îmbracă…1,2,3,4 vagoane…pline de Stelişti…băieţii se salutau cordial cu câțiva dintre cei ce urcau în vagoane; deh, aveau deja 5 ani de când veneau regulat la meciuri in Ghencea. Trecură de vagoanele rezervate galeriei căutându-și locul. Înaintarea era greoaie, s-au oprit….în fața lor un zid de scuturi albe ce ascundeau…MILIȚIENI (celebrele scuturi, care, peste mai puţin de 6 luni, apăreau în Piaţa Universității ascunzând, în spatele lor, aceleaşi bestii cu față umană și cu neuroni ce tind spre 0 absolut)… Era prima data când băieţii vedeau scutierii, după cum avea să se confeseze mai târziu ,,stăpânul”… Un vagon tampon de uniforme gri ale securiştilor făcea departajarea între cele 4 vagoane cu Stelişti și cele 2 cu dinamovişti. Trenul pleca cu cei doi băieţi în vagonul de lângă locomotivă, cu capetele plecate pe geam, ascultând încordaţi glasul galeriei ce cânta, undeva în spatele lor, în tren …

Se mergea şnur când, la Câmpina, stupoare! Am fost traşi pe o linie secundară; locomotiva s-a desprins și, după câteva minute, s-au adăugat la tren încă doua vagoane pline ochi cu elevi miliţieni, frumos încolonaţi, care ţineau fiecare in mână câte un steguleţ alb cu un mare D roşu, desenat. Erau mai puţin numerici ca steliştii, aşa ca s-au adăugat forțe proaspete pe drum. La ordin, viitorii miliţieni de la şcoala din Breaza.

Ajungem, în sfârşit, în Braşov. Am rămas în tren. Aşteptam să plece vagoanele de miliţieni unificate cu galeria câinilor. Veneau încolonaţi și steliştii. Coboram din tren. Ne-am alăturat lor și am intrat în tunelul ce duce în gara. Galeria cânta. Acustica era unică! Pereţii tunelului amplificau glasul galeriei. O mare roș-albastră ocupa tunelul gării. Am fost întâmpinați de Miliţieni călare; încolonaţi, am plecat spre stadion. Băieţii mei – pot sa le zic astfel, nu? – s-au strecurat din rând printre două blocuri și au pornit plini de încredere spre hotelul ARO. Ştiau că acolo erau cazaţi Steliştii. După o scurtă escală prin Piaţa Sfatului, au ajuns în parcul de vis-a-vis de hotel, când… surpriză! Steliştii erau acolo la o plimbare în parc. Lăcă, Gică, Tudorel, Colonelu, Moţăţei, Piţi, Roti, Petrescu, Dumitrescu…erau nume noi pentru mine. Habar nu aveam eu atunci că aceste nume îmi vor deveni IDOLI. Acolo am văzut pentru prima dată lumina cerului. Băieţii m-au scos și au înaintat mândri, purtându-mă pe braţe spre grupul de jucători din parc. Din cealaltă direcţie se auzeau strigate: ,,Si Estrella, si Estrella Vicecampeon di Europa!” Un grup de Stelişti descoperiseră și ei jucătorii în parc și veneau cântând. Se auzi vocea caldă a lui Puiu Iordanescu: ,,Gata băieţi, haideţi la hotel!” și încet, în ordine, jucătorii se încolonară spre intrarea în hotel.

Steliştii sunt acolo, fac un lanţ viu până în fața hotelului, prin care jucătorii se retrag. Toata lumea îi îndeamnă și îi încurajează: „Hai băieţi, îi căsăpim azi!”

Ajungem la stadion. În finala de juniori ,,stăpânul” avea doi colegi de clasă. Unul dintre ei avea un frate mai mare la echipa de tineret a Stelei și le făcuse rost de bilete. Pierdeam finala de juniori, dar ce conta! Urma finala cea mare. Jucam cu trofeul pe MASĂ, pentru a noua oara întâlnind Dinamo. Cei doi băieţi mă fluturau deasupra capetelor. Se cânta și se scanda într-un glas. În fața lor, un puşti îi ceru ceva de mâncare tatălui, care stătea lângă el și, care, luat de val, cânta cât îl ţinea gura. Din sac, ,,stăpânul” îi întinse ultimul sandviş păstrat pentru întoarcere. Cu ochii înlăcrimaţi și cu gura plină, puștiul privi recunoscător către băieţi ,,Mulţumesc, zice puștiul, ştii, eu sunt fratele lui Lăcă”????

Meciul începu. Ce pot eu să vă povestesc? Cronica acelui meci, aşa cum a fost ea scrisă, o veţi citi în articole de sport din ziarele vremii publicate împreună cu aceasta poveste! Veţi găsi totodată si certificatul meu de naştere, programul de meci și biletul. Istoria scrisă și video va consemna transversala lui Dan Petrescu, bara la lovitura de cap a lui Piţi și golul genial al lui Hagi.

Istoria nescrisă va consemna în inima suporterilor stelişti gestul publicului, ce umpluse arena stadionului ,,neutru”, gest de aplauze la decernarea ,,ghetei” de către galeria stelistă marelui goleador Cămătaru, care a reuşit să desfiinţeze trofeul oferit de francezi, cu eficacitatea nemaiîntâlnită. Întregul sector al galeriei steliste s-a descălţat și, cu încălţările ridicate sfidător spre cer (un sector de peluza cu ambele mâini ,,încălţate”), cântau cu patimă: ,,Cămătaru vino-ncoa! Vino să îți dăm gheata!”, iar întreg stadionul a aplaudat minute în șir ,,coregrafia” stelistă cu încălţările scoase din picioare.

Toate astea se întâmplau în anul de grație ’89. Am învins! Cei doi băieţi m-au considerat TALISMANUL lor și am rămas un talisman timp de 10 ani. Erau convinşi că dacă eu ,,Steagul” eram acolo cu ei pe stadion, Steaua nu va pierde și aşa a fost ani la rândul. Nu am văzut nici o înfrângere până la… Până la prima mea deplasare externa în 1999 la Praga. Acolo, mitul s-a spulberat. Prezența mea nu mai aducea victorii. Dar, nu-i aşa, îmi făcusem datoria timp de 10 ani!

În templul suferinţelor, GHENCEA, am urmat un traseu maiestuos:

  • am fost printre primele steaguri care au fluturat în mai noua PELUZA SUD. Steag de gard în anii în care nu apăruse decât celebrul Fossa Ragatze capturat de la Genova.
  • am inaugurat moda steagurilor de două bețe, cred că am fost primul steag de două bețe (japoneze parcă li se spune) din peluză. La mutarea galeriei în NORD, ,,stăpânul” intra pe stadion cu un trepied de aparat foto care avea picioarele extensibile; le deşuruba și gata, deveneam steag de 2 bețe.
  • am fluturat și la tribuna I mulţi ani la rând…din 1995 și pana în 2001, am avut ,,abonament” la tribuna I.

Încet, încet, anii și-au spus cuvântul. Am fost împodobit cu 16 steluţe. Era numărul de campionate câştigate până atunci, dar apăruseră brigăzile și anii mei de glorie se stingeau încet, încet… Am rămas, însă, fidel, însoţindu-mi mentorul prin întreaga Europa, am fluturat pe rând la: Praga, Southampton, TSKA, Parma, pe Nou Camp (cu prilejul meciului de binefacere pentru ajutorarea victimelor valului tsunami – în drum spre Valencia), Valencia pe Mestalla, Rosenborg pe Lerkendal, Genova, Heerenveen pe Abe Lenstra Stadion, Kiev, Madrid pe Santiago Bernabeu, Praga din nou, după 8 ani, Londra pe Emirates pentru meciul cu Arsenal, Istanbul, Florenţa pe Artemio Franchi, din nou Londra pentru meciul cu Chelsea, la Gelsenkirchen pentru meciul cu Schalke, din nou la Sofia pentru tristul meci Ludogoreț Razgrad. Cred că, pentru a-mi spune întreaga poveste a ,,vieţii”, ar trebui să scriu zeci de pagini.

Voi tresări mereu la auzul îndemnului „LĂCĂTUȘ, LĂCĂTUȘ!”, pentru că ei, cei ce se află acolo vremelnic în lojă și neaveniții, nu pot înţelege cu mintea îngustă de afacerişti specialişti în bișniţă cu bilete de cinema și vânzarea de urdă și brânză că „LĂCĂTUȘ, LĂCĂTUȘ!” e strigătul nostru de luptă cu care eu mă identific, imboldul nostru către jucătorii din teren să dea totul, agresivitate, determinare, dăruire, aşa cum numai Lăcă ştia să o facă în meciurile cruciale.

Voi rămâne mereu cu sufletul roș-albastru ca și culorile pe care le port cu mândrie de 30 de ani.

Aceasta este povestea mea, la 30 de ani. Eu, Bătrânul decolorat, voi fi mereu prezent, uneori în sacul din spate, alteori fluturându-mi anii de glorie… Sunt Stelist de când mă ştiu, Asta este faima mea, Nici nu vreau și nici nu pot Să mă schimb. Eu mor Stelist!

CRISTIAN – unul dintre cei mulți.