De la cetățean, la fanatic

Era sfârșitul anilor 90, un deceniu fructuos pentru Steaua, o epocă ce era în continuă schimbare, dar eram prea mic să îmi dau seama dacă se schimbă ceva, unii din noi nici acum nu realizează că s-a schimbat ceva atunci. Mândria de a spune că ești stelist îi încrunta pe ceilalți, Steaua este cel mai mai club din România, și, poate, din sud-estul Europei, nimeni nu anticipa declinul. Un declin provocat, dar nu vreau să intru prea mult în acest subiect.

Copil fiind, nu știam de ce sunt atașat de Steaua, tatăl meu fiind dinamovist activ, nu a reușit să mă atragă spre pasiunea lui. Nu, pentru că la Dinamo nu era Lăcătuș, la Dinamo nu era Armata Ultra, Dinamo nu juca în Templu. Pentru mine, când auzeam un copil că este dinamovist, era motiv de râs și ironie.

 Barul lui Nea Gică

Meciurile nu le urmăream pe stadion, nu sunt din București și nu am avut situația atât de grozavă să pot veni ca și copil. Nici tatăl meu nu mă putea duce, el când mergea în București pentru a vedea vreun meci, se oprea în Ștefan cel Mare. Și nu-l pot judeca, am înțeles de ce. Nici eu, acum, nu pot merge să văd o altă echipă. 

Meciurile nu le urmăream nici acasă, dar nu mă plâng. La capătul străzii din comuna natală se afla un bar. Proprietarul barului, Nea Gică, stelist înfocat, avea tablouri cu Steaua pe pereți, fanioane, steaguri. Barul era destul de încăpător, dar nu atunci când juca Steaua. Când juca Steaua, era sărbătoare, barul plin ochi, eram copii, adolscenti, oameni maturi, oameni în vârstă, care ne strângeam să vedem Steaua la televizor. Veneam cu steaguri, fulare și eșarfe cu emblema clubului, pictați cu roșu și albastru pe obraji, mulți dintre noi îmbrăcați cu celebrele tricouri pe care le găseai peste tot în acea perioadă, cele cu Armata Ultra. 

C:\Users\Juan\Downloads\New folder\93e16fc1d41787316b0ae0e488fb35e4-6826213-700_700.jpg

Eu și ceilalți copii cântam împreună cu Armata Ultra, noi din bar, superba galerie de pe stadion.

S-au schimbat vremurile, mulți din clienții barului au plecat din comună natală, iar barul a fost închis. Dar nu-l voi uita niciodată, pentru asta mi-am luat, ca și suveniruri, două fanioane cu Steaua din vinilin.

Fascinantul Templu

Au trecut anii, am devenit suficient de mare și nu am renunțat niciodată la visul de a veni pe Ghencea. Împreună cu câțiva prieteni, am plecat de acasă cu un singur gând. Să ajungem pe Ghencea. 

Emoțiile pe care le-am trăit, nu mi le închipuisem. Eram la intrare, trebuia să ne cumpărăm bilete! 

“Haideti să ne luăm la tribună, e mult mai în siguranta”, spuse unul din amici. “Oriunde, numai să intrăm odată!”, am răspuns eu. Astfel, am intrat cu vreo 2 ore înainte să înceapă meciul, nerăbdarea a fost prea mare. Eram în templu, eram acolo unde îmi doream să ajung, dar parcă lipsea ceva.

 Înspăimântătoarea Peluza SUD

Ne apropiam de începutul meciului, și o liniște apăsătoare se lasă în tribune. Își făcea apariția pe stadion Peluza Sud, cântece de răsunau în tot Bd-ul Ghencea, tobe, vuvuzele. Toți stăteam și admiram.

 Hai să mergem și noi în peluză, să cântăm!”, am spus încrezător. “E prea periculos acolo, sunt oameni de temut, iar pe tine nu te cunoaște nimeni, locul nostru e aici, în tribune”, mi-a răspuns un amic.

Nu mai conta ce se întâmplă pe teren, Peluza SUD cânta neîncetat și își încuraja echipa, în timp ce, la tribună, ceilalți erau jos și criticau jucătorii. “Eu am bătut 100km să stau să mă uit ca la teatru?” M-am ridicat și am început să cânt, eram singurul. În acel moment, cetățenii de pe lângă mine de la tribună s-au oprit din criticat, s-au uitat ciudat la mine, apoi au revenit la criticile lor. 

Următoarele dați în care mi-am luat bilet, au fost în aproapire de Peluza Sud. Dacă ei nu mă vor, măcar să cânt de unul singur. În apropierea ultrasilor de la SUD, nu putea să se uite nimeni urât la mine atunci când încurajam jucătorii.

 
M-am mutat, în cele din urmă, în București, dar nu mai era Steaua. Mă simțeam gol, parcă toate eforturile au fost în zadar. Templu era o ruină. Cam atât cu fotbalul, mi-am zis! Eu altă echipă în afară de Steaua nu pot susține! Nu mai simțeam nimic pentru nicio echipă.

Presa vuia, mi-au trecut fiori prin corp când am auzit că Armata își face echipă de fotbal. Știam ce echipă își va face, știam istoria, nu putea face decât să reînființeze echipa de fotbal Steaua București!

 Fabuloasa Peluza SUD

Încă de la primul meci de la redeschiderea secției de fotbal, am venit într-un suflet în Ghencea. Mi-am luat locul de cetățean așa cum am fost îndrumat de acum mulți ani, și am admirat. Asta e Steaua!

De câte ori timpul mi-a permis, acasă sau deplasare, am venit la meciuri. Tot între cetățeni, că eram în siguranță, nu mă cunoștea nimeni!

A venit playoff-ul Ligii a 4-a și meciurile se disputau pe Giulești. Cum timpul îmi permitea, m-am gândit că nu pot să nu ajung la meci. Dar unde să stau? Vine galeria, unde să stau retras? Ok, merg la risc. În continuare, nu cunoșteam pe nimeni, nu mă cunoștea nimeni.

Pe stadion, am întâlnit trei prieteni de pe o rețea de socializare, m-au recunoscut și mi-au zis ca pot sta lângă ei. Am cântat cu Peluza SUD tot meciul, a fost fantastic!

Am mers și la finala Cupei României, faza municipală, unde m-am reîntâlnit cu ei, m-am întors acasă răgușit. Dar nu mai conta, m-am simțit extraordinar.

Cu cât am venit la mai multe meciuri, cu atât am cunoscut mai mulți oameni. Erau diferiți față de mine, dar aveam ceva în comun: Steaua. De câte ori aveam reflexul să stau retras, pentru că sunt cetățean, de atâtea ori eram invitat să cânt împreună cu ei. 

Cei din peluză sunt altfel decât mine, au crescut pe stadion, își dedică mare parte din timp pentru Steaua, fac acțiuni caritabile, au înțelegere în familie, au crescut în spirit ultra, nu fac compromisuri.

Eu nu pot fi ca ei, dar pot cânta ca ei, abia aștept meciul următor să o fac. Tu poți?